De ce ne iubeşte Europa?
Scopul acestui articol (toată lumea le zice postări pe blog, eu, venind din mediul academic, numesc orice efort intelectual aruncat pe o sursă scrisă - articol) este de a contura o explicaţie caracterului deosebit de deschis pe care l-a dobândit relaţia dintre Republica Moldova şi partenerii ei vestici.
După instalarea la Chişinău a puterii noii alianţe de guvernare, vectorul politicii externe al acesteia a devenit unul deosebit de activ, dar totuşi unilateral în accente - destinaţiile Bruxelles, Washington, Bucureşti, dar şi multe alte capitale ale statelor membre UE sunt mult mai des utilizate decât Moscova şi chiar Kiev. Nu numai Chişinăul, fiind obligat prin însăşidenumirea alianţei de guvernământ, dar şi partenerii vestici au fost şi rămân deosebit de receptivi la measjul colaboraţionist al Republicii Moldova. Şi nu este pur şi simplu o bunăvoinţă cauzată de dorinţa de a susţine democratizarea statului, aducerea poporului RM la porţile şi, dacă se poate, în antreul Uniunii Europene.
Eu consider că poziţia preferenţială a Republicii Moldova în relaţiile cu partenerii vestici are un pretext mai curând politic şi emoţional, scopul susţinerii Chişinăului la o scară mult prea accelerată decât ar fi cazul în condiţii normale nu este atât politic sau economic, nici măcar geo-strategic, eu aş numi acest scop unul politico-simbolic.
Democratizarea spaţiului post-sovietic a intrat între priorităţile SUA şi aliaţilor săi încă înainte de destrămarea fostei URSS, după 1991, prin intermediul diferitor fundaţii sau prin injecţii financiare directe, SUA şi alte state au încercat să asigure o dezvoltare pe calea liberalizării economiei şi democratizării societăţii, asigurând un control asupra guvernelor acestor state. Strategia care i-a avut drept arhitecţi pe unii dintre cei mai iscusiţi reprezentanţi ai establishment-ului american precum Zbigniew Brzezinski, George Soros, Henry Kissinger ş.a., interesul firesc al SUA şi statelor vestice era în asigurarea unor democraţii durabile în regiune, fapt care ar favoriza dezvoltarea investiţiilor care urmau să vină din partea reprezentanţilor afacerilor mari.
Totuşi strategia a eşuat, la finele anilor '90 - începutul anilor 2000, întegul spaţiul ex-sovietic, cu excepţia firească a balticilor, a revenit în dictaturi mai profunde decât în URSS-ul anilor '70-80. Chiar şi Ucraina sub mandatul al doilea al preşedintelui Kucima a asistat la devieri masive de la normele democratice. Acestea, ca de obicei în arealul post-sovietic, erau reprezentate de sfidări la activitatea presei, justiţiei şi opoziţiei. Republica Moldova anului 2001 este preluată de o guvernare autoritară a PCRM-ului, adică a lui Voronin. În Rusia, după 10 ani de democraţie relativă, a fost instaurată o guvernare autoritară, denumităîntre timp putinism.
Pentru a relansa situaţia, la începutul anilor 2000, noua administraţie a preşedintelui Bush jr. a adoptat o strategie nouă cunoscută drept tehnologia "revoluţiilor oranj". Acesasta a fost testată cu succes în Serbia, apoi aplicată în Georgia şi Ucraina, la fel cu succes, apoi a urmat Kirghizia, cu succes relativ. Cu timpul, statele post-sovietice cu regim autoritar, cu susţinerea masivă a Rusiei au reuşit să elaboreze tehnologii de zădărnicire a unor asemenia "operaţiuni", acest fenomen s-a derulat cu succes în ţările cu regimuri mai dure, unde SUA nu avea influienţă masivă - Armenia, Kazahstan, Belarus, Azerbaijan - reprimarea tentativelor de răsturnare a guvernelor a fost mai mult sau mai puţin cruntă în diverse ţări, de la desfiinţarea electorală a opoziţiei prin manipulare în mass-media şi acţiunile forţelor speciale - Kazahstan, până la înecarea în sânge a revoltelor cauzate de falsificarea alegerilor - Armenia.
Acest fenomen, dar şi eşecul pe termen lung a obiectivelor revoluţiilor în Ucraina şi Georgia, în primul caz alianţa oranj s-a rupt şi, deşi instituţiile democratice au fost menţinute, interesele economice vestice nu au reuşit să pătrundă pe piaţa investiţională, nu au fost făcuţi paşi semnificativi şi-n apropierea faţă de NATO şi UE, cazul al doilea poate fi calificat drept dezastru - deşi interesele financiare străine se bucură de o protecţie deosebită, incapacitatea de a evita conflictul cu Rusia, atacul instituţiilor democratice - presă şi liberă exprimare, răfuiala cu oponenţii, presiunile asupra opoziţiei - l-au plasat pe Saakaşvili cam tot acolo unde a fost predecesorul său. Toate acestea au împins SUA să renunţe la tactica "revoluţiilor oranj" în spaţiul post-sovietic.
Republica Moldova a ocupat o poziţie specifică în acest context. Deşi erau în confruntare dură cu Federaţia Rusă, în 2005 comuniştii moldoveni nu se bucurau de sprijinul american. Cu toate că erau contra lui Putin, cei din gaşca ex-preşedintelui nu erau pe placul administraţiei de la Washington. Favoritul Casei Albe la Chişinău la acea vreme era Iurie Roşca. În preajma alegerilor parlamentare liderul creştin-democraţilor, dar şi membri activi ai Noii Generaţii nu ascundeau că pregătesc mişcări masive de stradă, erau deja pregătite resursele necesare, se vorbeşte despre alocarea din partea SUA a peste 15 mln. dolari pentru revoluţie oranj la Chişinău.
Situaţia post-electorală a determinat o modificare a scenariului. Lider al opoziţiei a devenit nu Roşca ci Urechean, atunci guvernul SUA a înţeles că provocarea unor alegeri anticipate va putea duce la un rezultat şi mai bun pentru liderul AMN, care ducea o politică explicit pro-rusă. În faţa acestui pericol, statele vestice au mers la negocieri cu Voronin şi au obţinut promisiunea acestuia să fie "băiat de treabă", Roşca a rămas cu milioanele în buzunar, Voronin preşedinte. Diacov şi alţii au votat pentru că erau supăraţi pe Urechean care nu împărţea cu ei cotleta din dotarea financiară a BMD-ului.
Între 2005 şi 2009 pe flancul estic al Europei intră în plină forţă un nou actor puternic - UE, aceasta îşi doreşte un alt tip de relaţii cu vecinii, unul mult mai inteligent şi atent decât acela american. Totuşi efortul europeano-american de a democratiza regiunea prezentau o perspectivă sumbră. Dintre toate statele care urmau să intre în Parteneriatul Estic, doar Ucraina mai putea fi denumită stat democratic.
La 7 aprilie 2009 tinerii din Chişinău au explodat împotriva regimului Voronin, statele din UE şi SUA nu au avut careva implicaţii, asta deaorece au abandonat demult strategia revoluţiilor oranj, nu acelaşi lucru îl pot spune despre desfăşurarea "antirevoluţiei oranj" cu implicarea reprezentanţilor regimului Voronin şi a forţelor speciale ruse. Necătând la reacţiile dure ale cancelariilor vestice după maltratările protestatarilor, niciun stat nu a oferit susţinere directă opoziţiei în nevotarea Zinaidei Greceanîi. Mai mult - reprezentantul UE în RM, dar şi ambasadorii statelor UE, repreznentanţii Comisiei Europene - toţi condamnau acţiunile regimului dar continuau să insiste pe lângă liderii celor trei partide din opoziţie să voteze pentru candidatul PCRM. Doar România a luat o poziţie mult mai dură faţă de Voronin.
Cele trei partide au rezistat, au provocat alegeri anticipate, au reuşit să creeze o conjunctură politică nouă şi au venit la guvernare. Aici toată lumea va spune că e cazul să spun şi despre Lupu. Părerea mea - proiectul "PD - reloaded" este unul conceput în afară, probabil germano-francez. Voronin, necătând la caracterul său autoritar anti-democratic a fost doborât de la putere.
Cuiva poate să îi pară că am uitat cu ce am început articolul. Nu e aşa, simplu - am dorit să desfăşor şirul logic. La lansarea Parteneriatului Estic, UE s-a pomenit într-o situaţie complicată, statele implicate sunt sub dictaturi exponenţii cărora nu sunt cointeresaţi în democratizare şi apropiere de UE, îi interesează doar banii UE. Ucraina este prea mare şi prea dezbinată pentru a putea constitui subiectul care va genera succese semnificative pe calea "europenizării". Pentru a crea o premisă în atragerea statelor ex-sovietice SUA, dar mai ales UE, au nevoie de o "poveste de succes" în regiune. Republica Moldova a devenit primul stat dintre cele post-sovietice în care un regim autoritar este debarcat în urma alegerilor libere şi nu a unei lovituri de stat, mişcări de stradă etc. (dacă nu greşesc, este primul asemenia exemplu în istorie) - deja o poveste frumoasă.
Republica Moldova este un stat mic, puternic conectat la sistemul economic UE, este mult mai uşor să oferi condiţii privilegiate Moldovei şi să asiguri o creştere economică concomitentă acea "democratizare", fapt care va atrage prin exemplul pozitiv şi alte ţări din regiune.
Iată care este miza partenerilor euro-atlantici în relaţia cu Republica Moldova.
P.S. Unele informaţii le deţin din surse proprii şi nu e numaidecât să fie veridice.
După instalarea la Chişinău a puterii noii alianţe de guvernare, vectorul politicii externe al acesteia a devenit unul deosebit de activ, dar totuşi unilateral în accente - destinaţiile Bruxelles, Washington, Bucureşti, dar şi multe alte capitale ale statelor membre UE sunt mult mai des utilizate decât Moscova şi chiar Kiev. Nu numai Chişinăul, fiind obligat prin însăşidenumirea alianţei de guvernământ, dar şi partenerii vestici au fost şi rămân deosebit de receptivi la measjul colaboraţionist al Republicii Moldova. Şi nu este pur şi simplu o bunăvoinţă cauzată de dorinţa de a susţine democratizarea statului, aducerea poporului RM la porţile şi, dacă se poate, în antreul Uniunii Europene.
Eu consider că poziţia preferenţială a Republicii Moldova în relaţiile cu partenerii vestici are un pretext mai curând politic şi emoţional, scopul susţinerii Chişinăului la o scară mult prea accelerată decât ar fi cazul în condiţii normale nu este atât politic sau economic, nici măcar geo-strategic, eu aş numi acest scop unul politico-simbolic.
Democratizarea spaţiului post-sovietic a intrat între priorităţile SUA şi aliaţilor săi încă înainte de destrămarea fostei URSS, după 1991, prin intermediul diferitor fundaţii sau prin injecţii financiare directe, SUA şi alte state au încercat să asigure o dezvoltare pe calea liberalizării economiei şi democratizării societăţii, asigurând un control asupra guvernelor acestor state. Strategia care i-a avut drept arhitecţi pe unii dintre cei mai iscusiţi reprezentanţi ai establishment-ului american precum Zbigniew Brzezinski, George Soros, Henry Kissinger ş.a., interesul firesc al SUA şi statelor vestice era în asigurarea unor democraţii durabile în regiune, fapt care ar favoriza dezvoltarea investiţiilor care urmau să vină din partea reprezentanţilor afacerilor mari.
Totuşi strategia a eşuat, la finele anilor '90 - începutul anilor 2000, întegul spaţiul ex-sovietic, cu excepţia firească a balticilor, a revenit în dictaturi mai profunde decât în URSS-ul anilor '70-80. Chiar şi Ucraina sub mandatul al doilea al preşedintelui Kucima a asistat la devieri masive de la normele democratice. Acestea, ca de obicei în arealul post-sovietic, erau reprezentate de sfidări la activitatea presei, justiţiei şi opoziţiei. Republica Moldova anului 2001 este preluată de o guvernare autoritară a PCRM-ului, adică a lui Voronin. În Rusia, după 10 ani de democraţie relativă, a fost instaurată o guvernare autoritară, denumităîntre timp putinism.
Pentru a relansa situaţia, la începutul anilor 2000, noua administraţie a preşedintelui Bush jr. a adoptat o strategie nouă cunoscută drept tehnologia "revoluţiilor oranj". Acesasta a fost testată cu succes în Serbia, apoi aplicată în Georgia şi Ucraina, la fel cu succes, apoi a urmat Kirghizia, cu succes relativ. Cu timpul, statele post-sovietice cu regim autoritar, cu susţinerea masivă a Rusiei au reuşit să elaboreze tehnologii de zădărnicire a unor asemenia "operaţiuni", acest fenomen s-a derulat cu succes în ţările cu regimuri mai dure, unde SUA nu avea influienţă masivă - Armenia, Kazahstan, Belarus, Azerbaijan - reprimarea tentativelor de răsturnare a guvernelor a fost mai mult sau mai puţin cruntă în diverse ţări, de la desfiinţarea electorală a opoziţiei prin manipulare în mass-media şi acţiunile forţelor speciale - Kazahstan, până la înecarea în sânge a revoltelor cauzate de falsificarea alegerilor - Armenia.
Acest fenomen, dar şi eşecul pe termen lung a obiectivelor revoluţiilor în Ucraina şi Georgia, în primul caz alianţa oranj s-a rupt şi, deşi instituţiile democratice au fost menţinute, interesele economice vestice nu au reuşit să pătrundă pe piaţa investiţională, nu au fost făcuţi paşi semnificativi şi-n apropierea faţă de NATO şi UE, cazul al doilea poate fi calificat drept dezastru - deşi interesele financiare străine se bucură de o protecţie deosebită, incapacitatea de a evita conflictul cu Rusia, atacul instituţiilor democratice - presă şi liberă exprimare, răfuiala cu oponenţii, presiunile asupra opoziţiei - l-au plasat pe Saakaşvili cam tot acolo unde a fost predecesorul său. Toate acestea au împins SUA să renunţe la tactica "revoluţiilor oranj" în spaţiul post-sovietic.
Republica Moldova a ocupat o poziţie specifică în acest context. Deşi erau în confruntare dură cu Federaţia Rusă, în 2005 comuniştii moldoveni nu se bucurau de sprijinul american. Cu toate că erau contra lui Putin, cei din gaşca ex-preşedintelui nu erau pe placul administraţiei de la Washington. Favoritul Casei Albe la Chişinău la acea vreme era Iurie Roşca. În preajma alegerilor parlamentare liderul creştin-democraţilor, dar şi membri activi ai Noii Generaţii nu ascundeau că pregătesc mişcări masive de stradă, erau deja pregătite resursele necesare, se vorbeşte despre alocarea din partea SUA a peste 15 mln. dolari pentru revoluţie oranj la Chişinău.
Situaţia post-electorală a determinat o modificare a scenariului. Lider al opoziţiei a devenit nu Roşca ci Urechean, atunci guvernul SUA a înţeles că provocarea unor alegeri anticipate va putea duce la un rezultat şi mai bun pentru liderul AMN, care ducea o politică explicit pro-rusă. În faţa acestui pericol, statele vestice au mers la negocieri cu Voronin şi au obţinut promisiunea acestuia să fie "băiat de treabă", Roşca a rămas cu milioanele în buzunar, Voronin preşedinte. Diacov şi alţii au votat pentru că erau supăraţi pe Urechean care nu împărţea cu ei cotleta din dotarea financiară a BMD-ului.
Între 2005 şi 2009 pe flancul estic al Europei intră în plină forţă un nou actor puternic - UE, aceasta îşi doreşte un alt tip de relaţii cu vecinii, unul mult mai inteligent şi atent decât acela american. Totuşi efortul europeano-american de a democratiza regiunea prezentau o perspectivă sumbră. Dintre toate statele care urmau să intre în Parteneriatul Estic, doar Ucraina mai putea fi denumită stat democratic.
La 7 aprilie 2009 tinerii din Chişinău au explodat împotriva regimului Voronin, statele din UE şi SUA nu au avut careva implicaţii, asta deaorece au abandonat demult strategia revoluţiilor oranj, nu acelaşi lucru îl pot spune despre desfăşurarea "antirevoluţiei oranj" cu implicarea reprezentanţilor regimului Voronin şi a forţelor speciale ruse. Necătând la reacţiile dure ale cancelariilor vestice după maltratările protestatarilor, niciun stat nu a oferit susţinere directă opoziţiei în nevotarea Zinaidei Greceanîi. Mai mult - reprezentantul UE în RM, dar şi ambasadorii statelor UE, repreznentanţii Comisiei Europene - toţi condamnau acţiunile regimului dar continuau să insiste pe lângă liderii celor trei partide din opoziţie să voteze pentru candidatul PCRM. Doar România a luat o poziţie mult mai dură faţă de Voronin.
Cele trei partide au rezistat, au provocat alegeri anticipate, au reuşit să creeze o conjunctură politică nouă şi au venit la guvernare. Aici toată lumea va spune că e cazul să spun şi despre Lupu. Părerea mea - proiectul "PD - reloaded" este unul conceput în afară, probabil germano-francez. Voronin, necătând la caracterul său autoritar anti-democratic a fost doborât de la putere.
Cuiva poate să îi pară că am uitat cu ce am început articolul. Nu e aşa, simplu - am dorit să desfăşor şirul logic. La lansarea Parteneriatului Estic, UE s-a pomenit într-o situaţie complicată, statele implicate sunt sub dictaturi exponenţii cărora nu sunt cointeresaţi în democratizare şi apropiere de UE, îi interesează doar banii UE. Ucraina este prea mare şi prea dezbinată pentru a putea constitui subiectul care va genera succese semnificative pe calea "europenizării". Pentru a crea o premisă în atragerea statelor ex-sovietice SUA, dar mai ales UE, au nevoie de o "poveste de succes" în regiune. Republica Moldova a devenit primul stat dintre cele post-sovietice în care un regim autoritar este debarcat în urma alegerilor libere şi nu a unei lovituri de stat, mişcări de stradă etc. (dacă nu greşesc, este primul asemenia exemplu în istorie) - deja o poveste frumoasă.
Republica Moldova este un stat mic, puternic conectat la sistemul economic UE, este mult mai uşor să oferi condiţii privilegiate Moldovei şi să asiguri o creştere economică concomitentă acea "democratizare", fapt care va atrage prin exemplul pozitiv şi alte ţări din regiune.
Iată care este miza partenerilor euro-atlantici în relaţia cu Republica Moldova.
P.S. Unele informaţii le deţin din surse proprii şi nu e numaidecât să fie veridice.
Posted: 2010-02-23 11:13:00