Captivi în lumea tăcerii. Statul e surd și mut când e vorba de nevoile copiilor hipoacuzici

Sute de copii din Republica Moldova se autoizolează din cauză că sistemul de instruire a elevilor cu probleme de auz nu a fost reformat şi modernizat. În loc să-i asigure cu proteze performante, statul le oferă locuri în internate sărăcăcioase.

Odată cu dezvoltarea medicinii, problemele de auz nu ar trebui să fie un verdict irevocabil, aşa cum era pe timpuri. Chiar şi un copil cu surditate severă poate învăţa să vorbească, dacă dispune de aparate auditive moderne şi se află într-un mediu favorabil pentru recuperare.

Sistemul existent în Republica Moldova îi izolează însă pe aceşti copii în instituţii speciale, asftel că cei mai mulţi aşa şi nu învaţă să vorbească şi sunt lipsiţi de şansa de a trăi o viaţă normală.

„În general, termenul surdo-mut este impropriu. O persoană care are auzul afectat nu poate vorbi doar din cauza că nu şi-a dezvoltat comunicarea, ci a învăţat doar limbajul mimico-gestual", afirmă preşedintele Asociaţiei Copiilor Surzi, Veronica Căpătici.

Nu îşi pot antrena vocea

La şcoala pentru hipoacuzici din satul Hârbovăţ, raionul Călăraşi, chiar dacă unii dintre cei peste 100 de elevi pot vorbi, practica din instituţie i-a făcut să adopte comportamentul unor persoane surdo-mute.

Programul Ministerului Educaţiei prevede că absolvenţii acestei instituţii ar trebui să aibă abilităţi de vorbire şi o cultură generală la nivelul semenilor lor din şcolile generale.

În realitate, lucrurile stau cu totul altfel, întrucât aici chiar şi cei care pot vorbi nu au condiţii să se dezvolte şi să-şi antreneze vocea. La lecţii, la pauze şi la activităţile extraşcolare gesturile şi mimica le înlocuiesc comunicarea firească. Aparatele auditive, care ar trebui să-i ajute să vorbească, se prăfuiesc uitate prin sertare. În aceste condiţii, vocabularul copiilor rămâne extrem de sărac, iar vocea spartă şi nefirească îi trădează mereu.

O şcoală în care nu se aud voci de copii

Când am ajuns la şcoala din Hârbovăţ copiii erau la recreaţie. Cu toate acestea, aici domnea liniştea. Într-o sală, 15 copii încercau să-şi ocupe timpul ce le rămânea până la ora la care urmau să-şi facă temele. În contrast cu ordinea exemplară de pe hol, sala de clasă era amenajată mult mai sărăcăcios. Unii copii erau nevoiţi să stea în picioare. „De fapt, sunt scaune pentru toţi, doar că trebuie să le aduc din altă parte", explică educatoarea.

Doi copii jucau şah, altul desena, iar câţiva se învârteau fără rost în jurul unei mese cu figuri de puzzle. Toţi erau îmbrăcaţi în haine groase, pentru că în încăpere erau doar vreo 15 grade Celsius.

Ar vrea să fie pictori şi cântăreţi

Majoritatea copiilor au ajuns aici pentru că n-au fost acceptaţi în şcolile din comunităţile lor sau pentru că părinţii nu au ştiut cum să-i ajute. Este şi cazul Doiniţei, care, deşi are 13 ani, e abia în clasa I. Până toamna trecută, a stat acasă, învăţând să comunice cu ai săi cu ajutorul unui sistem de semne inventat în familie.

Într-o altă sală i-am găsit pe Nicolae şi Dragoş. Niciunul nu purta aparat auditiv. Cu Dragoş, care are auzul mai afectat, nu am putut comunica, Nicolae fiind cel care a întreţinut discuţia. Adolescentul îşi aminteşte că poate vorbi mai ales atunci când îl sună mama sau în timpul rarelor vizite acasă. Pentru că aparatul auditiv primit de la stat este dereglat şi îi deranjează auzul, a renunţat să-l poarte. Deşi poate vorbi destul de bine, Nicolae comunică preponderent prin gesturi.

La orele de orientare profesională băiatul învaţă lemnăritul şi albinăritul, dar spune că i-ar plăcea să se facă pictor. Tablourile sale, pictate în culori care-ţi fură privirea, sunt primul lucru pe care îl vezi când intri în instituţie. O altă vedetă a şcolii din Hârbovăţ este Valeriu (13 ani). În ciuda traumei pe care a avut-o la urechi, băiatul are auz muzical şi ar vrea să se facă artist. El este cel care dă tonul la toate concertele din şcoală.

La fel ca şi alţi copii cu probleme de auz, Nicolae şi Valeriu sunt victime ale unui sistem defect, care i-a făcut să adopte comportamentul unor oameni care nu aud şi nu pot vorbi şi să se conformeze unui itinerar care nu le dă nicio şansă să-şi împlinească visele. 
O echipă de evaluare (constituită din psihologi, pedagogi şi medici surdologi) a constatat că doar 5% din copiii de la instituţia din Hârbovăţ nu aud deloc. Ceilalţi au reminiscenţe de auz şi, dacă ar dispune de două aparate auditive bune şi ar lucra intens pentru dezvoltarea vorbirii, s-ar putea reintegra în societate.

Puţini ajung în licee şi universităţi

Plasaţi în şcolile speciale, copiii nu sunt ajutaţi să se dezvolte, ci lăsaţi să degradeze, urmând să poarte toată viaţa stigmatul de surdo-mut. După absolvirea clasei a IX-a, puţini îşi continuă studiile. Majoritatea sunt nevoiţi să accepte profesiile pe care le oferă singura şcoală de meserii pentru surzi din ţară.

Alexandru Sârbu (25 de ani) face excepţie. Cu susţinerea părinţilor şi cu ajutorul unor finanţatori din străinătate, a reuşit să absolvească un colegiu, iar acum este student în anul III la o universitate pedagogică. Totodată, Alexandru este profesor de mimică şi gesturi pentru copiii din Hârbovăţ. Şi pentru că cei din instituţie au adoptat un limbaj propriu, la început Alexandru, care posedă limbajul internaţional al gesturilor, pur şi simplu nu era înţeles.

Profesorii învaţă gesturile de la copii

Elevii de la Hârbovăţ nu doar că nu îşi dezvoltă vorbirea, ci adoptă un stil de mimică şi gesturi pe care alţi hipoacuzici îl înţeleg cu greu. În consecinţă, la absolvire aceşti copii ar putea să nu poată comunica normal nici măcar cu alte persoane cu probleme de auz. 
Puţini angajaţi ai şcolii au făcut studii de specialitate. Majoritatea spun că au învăţat semnele de la copii sau în cadrul unor traininguri organizate chiar la ei în şcoală. „Doar câteva persoane cunosc la perfecţie limbajul gesturilor. Au terminat defectologia la Chişinău, care însă n-are nimic în comun cu surdopedagogia. Am fost instruiţi aici, pe loc, de o doamnă surdopedagog de la Cahul. De la ea am învăţat gesturile, în rest - unii de la alţii. Personal, nu sunt sigură că înţeleg tot ce-mi spun copiii", recunoaşte Tamara Iosob, profesoară de educaţie tehnologică.

Conform datelor Ministerul Educaţiei, nicio instituţie de învăţământ superior nu pregăteşte astăzi surdopedagogi. Există doar un curs special la una din facultăţile pedagogice.

Bani cheltuiţi fără mare folos de către stat

Statul cheltuieşte anual circa 40.000 de lei pentru întreţinerea unui copil într-o instituţie rezidenţială. În zece ani, suma se ridică la 400.000 de lei.

Cei care luptă pentru drepturile copiilor cu deficienţe de auz spun că aceşti bani ar avea o eficienţă mai mare dacă ar fi folosiţi pentru achiziţionarea de proteze auditive performante. Aceste costuri sunt mult mai mici decât cele pe care le presupune susţinerea unei persoane cu dizabilităţi pe tot parcursul vieţii.

Singura instituţie alternativă

În cele mai multe cazuri, familiile care au un copil cu astfel de probleme sunt nevoite să lupte pe cont propriu. Cei care caută soluţii ajung, de regulă, la Centrul de reabilitare pentru copiii surzi, singura instituţie de alternativă creată cu suportul unor donatori străini. Pe parcursul a aproape zece ani de activitate instituţia a contribuit la integrarea socială a peste 100 de copii şi tineri.

Situat într-o grădiniţă din Capitală, parcă izolat de restul lumii, centrul atrage anual zeci de familii care sunt dispuse să lupte pentru viitorul copiilor lor. În zilele de vacanţă aici vin pentru reabilitare copii din toate raioanele, iar specialiştii de la centru îi ajută să se integreze în şcolile generale.

Ca să poată beneficia de serviciile centrului, unii părinţi şi-au lăsat casele şi gospodăriile şi stau acum cu chirie la Chişinău. Alţii vin aici de câteva ori pe săptămână. Treptat, copii care nu vorbeau deloc, învaţă a vorbi, la început mai greu, iar apoi suficient de bine ca să fie înţeleşi de cei din jur.

Angajaţii centrului povestesc cu mândrie despre toţi copiii şi tinerii care au trecut pe aici. Chiar dacă nu toţi au ajuns să termine universitatăţi, lucrul cel mai important este că acum ei se pot descurca fără ajutor şi nu sunt dependenţi de cei din jur.

Centrul riscă să fie închis

Conform unei scheme în vigoare de decenii, doar instituţiile rezidenţiale beneficiază de finanţare bugetară, nu şi structurile de alternativă. Astfel, deşi ar trebui să fie susţinut de stat, centrul este pe cale să fie închis. Finanţat în exclusivitate din donaţii din străinătate, centrul nu este în stare să achite facturile mari la căldură, fiind implicat acum într-un proces în instanţă.

„Cu cine se judecă statul? Cu nişte copii cu dizabilităţi şi cu părinţii acestora, ajunşi la capătul puterilor", se întreabă Veronica Căpătici, cea care acum zece ani a deschis centrul în încercarea de a-i ajuta pe cei care doreau un viitor mai bun pentru copiii lor.

Nu aud şi nu pot vorbi, dar rezolvă teoreme 

O piedică serioasă în dezvoltarea limbajului copiilor cu auzul afectat este faptul că unii nu folosesc aproape deloc aparatele auditive individuale.

Acestea sunt eliberate de stat cu o anumită periodicitate, iar familia trebuie să se descurce pe cont propriu în caz că ele se defectează. Şcolile pentru hipoacuzici nu au prevăzute în organigramă ingineri care ar face asta. Chiar dacă nu au condiţii pentru a învăţa să vorbească normal, copiii din şcolile pentru hipoacuzici sunt nevoiţi să studieze tot programul gimnazial, cu excepţia limbilor străine. Încercând să nu-i diferenţieze de alţi copii, Ministerul Educaţiei nu a elaborat un program educaţional individual, astfel că mulţi dintre cei care nu pot vorbi trebuie să rezolve teoreme şi probleme serioase din fizică, de exemplu. „Unui copil care nu are vorbirea dezvoltată îi este foarte greu să-i explici lucruri abstracte. Ei înţeleg bine doar noţiunile foarte concrete. Un copil care nu aude, dar poate vorbi, percepe aceste lucruri cu totul altfel", spune Maria Negară, director adjunct la şcoala din Hârbovăţ.

Program guvernamental

Pe 6 iulie 2011, Guvernul a aprobat Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive pentru anii 2011-2020. Programul prvede asigurarea de şanse egale şi acces la educaţie de calitate pentru fiecare copil, tânăr şi adult, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi, la toate treptele sistemului de învăţământ.

Articolul a fost realizat în cadrul Campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate", desfăşurată de CIN cu suportul Fundaţiei Soros-Moldova.

adevarul.md